Ин 21:15, перевод Кулакова
БЮЛЛЕТЕНЬ ОТДЕЛА ДЕТСКОГО СЛУЖЕНИЯ КСМ
июль - сентябрь 2013
РАССКАЗЫ ДЛЯ ДЕТЕЙ В ПОМОЩЬ СЛУЖЕНИЮ П А С Т О Р А
Подготовила дир. ОДС КСМ Нелли Кропинова
Paşte mieluşeii mei!
Ioan 21:15
Buletin al departamentului slujirii copiilor iulie septembrie
Povestiri pentru copii, ajutor in slujirea pastorală
Dragi pastori!
Mulţumim lui Dumnezeu pentru că aveţi studii teologice şi ungerea de sus. Considerăm că nu va fi în plus abordarea temei arta cuvântului.
„Arta cuvîntului”, autorul din păcate nu este indicat.
„ Arta cuvîtului şi a vorbirii nu este doar abilitatea de a-ţi exprima gîndurile cu voce tare, ci este o arta măreaţă care pe lîngă toate celelalte trebuie să creeze impresie estetică şi să ocupe locul între poezie şi muzică. Într-un cuvînt noi trezim în ascultător gînduri noi, îi creăm o imagine. Aşa cum bijutierul curăţă pietrele scumpe, la fel şi cel care prezintă ceva trebuie să fie atent la fiecare cuvînt. O vorbire corectă gramatical şi ortografic, cu o dicţie potrivită şi o intonaţie plăcută vor aduce satisfacţie ascultătorului şi invers. Ritmul, intonaţia melodioasă, pronunţia corectă oferă vorbirii frumuseţe.
Încă în Grecia antică şi Roma, China şi India se cunoştea despre utilitatea şi necesitatea unei vorbiri corecte, erau respectaţi acei care ştiau să preţuiască şi să folosească cu iscusinţă limba maternă. Creştea conştientizarea că vorbirea e o putere enormă dacă omul doreşte şi poate să o foloseasca. Totuşi, chiar şi cea mai frumoasă vorbire necesită gînduri, gînduri, gînduri. Fără îndoială este şi faptul că cel mai ideal gînd nu va străluci dacă va fi exprimat într-o formă incorectă. Abilitatea de a-ţi exprima gîndurile într-o formă frumoasă este calitatea de bază a unui orator adevărat.
„Trebuie să învăţăm să influienţăm auditoriul. Trebuie să ne argumentăm gîndurile corect, să vorbim încet dar sigur”. W. Shakespeare
Cuvîntul este o parte indepandentă cu structură şi sens a limbii. Rolul limbii este foarte important în dezvoltarea activităţii educaţionale şi intelectuale. Vorbirea îndeplineşte funcţia sursei de comunicare şi transmitere a informaţiei, la fel este şi un instrument al activităţii profesionale, sursă de influienţă asupra partenerului”.
Fiţi binecuvîntaţi de Dumnezeu!
- În acest buletin sunt folosite povestirile din 2006 a departamentului copiilor.
- Versetele Biblice şi concluziile la povetioare le puteţi alege singuri.
- Puteţi schimba numele eroilor conform localitaţii unde trăiţi.
- Puteţi schimba povestioarele, adaptîndu-le la vîrsta copiilor, locul şi mentalitatea.
- 1. Despre ce să ne rugăm
Grişa învăţa bine însă ce păcat, dorea să fie cel mai bun la studii şi cînd colo în clasa lor a venit un elev nou care era eminent. Atunci cînd răspundea la ore, Grişa nu-şi găsea locul, dorea atît de mult ca el să greşească.
Odată Grişa a fost chemat la tablă să spună o teoremă la matematică. El a dat un raspuns excelent şi s-a liniştit: ştia că are multe note bune şi mîine nu va fi întrebat. A doua zi nici măcar nu şi-a făcut temele.
De data aceasta a fost chemat la tabla elevul nou. Acela a început să răspundă cu îndrăzneală. Grişa privea la el şi tot repeta în sine:
- Hai, greşeşte odată, greşeşte, însă elevul cel nou vorbea fără întrerupere. Atunci Grişa a început sa-L roage pe Dumnezeu:
- Doamne, fă aşa ca acest încrezut în sine să greşească. Doamne, esti atotputernic. Fă aşa ca profesoara să-i pună o notă rea!
În acel moment, elevul cel nou a greşit într-adevăr, a început să-şi facă griji şi în sfîrşit a tăcut. Profesorul s-a adresat către Grişa:
- Ajută-l te rog!
Eroul nostru a pierdut darul vorbirii.
- Hai eşti eminent, treci la tablă! Grişa s-a înroşit şi a rămas nemişcat.
- Ce e cu tine? Nu ai învăţat? Băiatul a lăsat capul în jos.
- Dă-mi agenda!
Peste cîteva secunde Grişa a văzut în agenda sa un doi mare.
Mergea spre casă şi supărat întrebă:
- De ce s-a întîmplat aşa, Doamne? Doar te-am rugat să primească doi elevul nou, însă l-am primit eu. Ce să fac acum? No să mai văd deja nota 10 pe semestru, mama îşi va face griji, tatăl mă va certa. Singur ai zis: „Cereţi şi vi se va da” ...
Grişa nu înţelegea ce poţi cere de la Dumnezeu şi ce nu poţi cere. La fel şi voi, copii, trebuie să ţienţi minte că vom primi răspuns la acea rugăciune care aduce doar folos şi bine în vieţile oamenilor.
- 2. Izvoraşul. Vladimer Bondarenco
În pădure s-a născut un izvoraş. Era micuţ şi foarte firav. Altul în locul lui nu spunea nimănui că s-a născut: pe pămînt curg rîuri atît de mari încît nu le poţi cuprinde cu ochiul. Izvoraşul însă era îndrăzneţ şi hotărît. El a început să susure vesel:
- O să ma duc la Mare.
Tatălui său, Izvorul, i-a plăcut aceasta idee. El a zis:
- Dute, o să te ajut
Izvoraşul a început să alerge şi să spuă tuturor:
- Eu doar nu alerg fără sens, alerg către Mare
Copacii clătinau din crengi:
- Fugi, fugi
Şi îşi spuneau unii altora
-Acesta va ajunge. Uite cît de îndrăzneţ este.
Aproape să iasă din pădure, cînd deodată, izvoraşul, a văzut un Braduţ mic pe care l-a întrebat:
- De ce eşti atît de trist?
- Mă sufoc, - i-a raspuns Brăduţul. – Mii sete tare, dar nu am ce bea. Ploaie demult nu a fost. Probabil nu voi mai creşte ci voi muri.
- Nu-ţi fă griji, te voi uda, nu vei muri, - i-a zis Izvoraşul.
- Nu! – a strigat Brăduţul. – Uite ce distanţă mare ai de parcurs pînă la Mare. Nu ai voie să risipeşti apa, ai nevoie de fiecare picătură.
- Să lăsăm discuţia, - a zis Izvoraşul, - bea. Chiar dacă voi fi un pic mai îngust, totuşi tu vei deveni mai puternic. Vei creşte, te vei face mai mare şi îţi va fi mult mai uşor.
El i-a oferit apă Brăduţului şi a fugit mai departe. A devenit un pic mai îngust dar alerga tot atît de iute. Pădurea a rămas în urmă. Acum Izvoraşul alerga prin cîmpie şi striga:
- Hei, cîmpule, eu nu alerg pur şi simplu, eu merg spre Mare!
El a văzut în faţa sa flori, multe flori, un cîmp întreg. Ele erau triste. Izvoraşul le-a întrebat:
- De ce v-aţi plecat la pămînt? Staţi cu capul sus, sunteţi flori, trebuie sa înfloriţi.
- Nu ne plecăm noi ci setea ne apleacă. Ne este atît de sete si nu mai plouă, de-am bea măcar cîte un pic, am fi continuat să înflorim.
- Beţi, - le-a zis Izvoraşul, - uitaţi-vă cîtă apă am eu.
- Despre ce vorbeşti, - spuneau florile. – Ai de parcurs o cale lungă: mergi la Mare. Trebuie să nu risipeşti nici o picătură.
- Beţi, - a susurat Izvoraşul. Apa există pentru ca să fie băută de cineva. Chiar dacă nu voi alerga aşa de repede mai departe, voi vă ve-ţi potoli setea şi ve-ţi deveni flori adevărate.
Le-a dat şi florilor apă şi a alergat mai departe. Alergînd aşa prin cîmpii a văzut grîul care se usca şi i-a zis:
- Beţi din apa mea. Îndreptaţi-vă şi deveniţi spice adevărate.
Oferea tuturor celor însetaţi din apa lui cu mîină largă.
Aşa şi nu a mai ajuns la Mare dar în drumul său pe unde a trecut copacii au înverzit, florile au înflorit, iar grîul a crescut. Izvoraşul era atît de fericit însă se îngrijora dacă nu cumva tatăl său Izvorul s-a supărat că aşa şi nu a mai ajuns la Mare?
- 3. Doi pictori. Gorohova G. A.
Într-un oraş nu prea mare locuiau doi baieţi Mihai şi Alexei. Băieţii desenau foarte bine şi învăţau la şcoala de pictură. Cînd erau organizate expoziţii la şcoală, desenele lui Mihai şi Alexei erau puse alături. Vizitatorilor le plăcea mult lucrările copiilor. Oamenii admirau mult timp desenele lor şi spuneau că băieţii vor deveni pictori adevăraţi. Desenele lui Mihai erau diferite de cele ale lui Alexei şi fiecare din ei avea admiratorii lui.
Chiar şi băieţii erau diferiţi. Alexei era înalt, frumos şi avea mulţi prieteni. Îi plăcea să deseneze ceva frumos şi aprins: oameni frumoşi, flori de culori aprinse, clădiri frumoase şi maşini. Mihai era un băiat slab şi ruşinos. Pentru că şchiopăta deseori stătea în curtea lor şi picta ceea ce vedea în jur.
Mulţi copii făceau haz de el pentru că era şchiop. Cel mai mult îl deranja fetiţa cu părul roşcat Ana. Îi era foarte jignitor dar suporta cu bărbăţie orice ironie pe seama lui fără ca să răspundă cu rău. Mihai chiar s-a gîndit la un joc: să vadă în cel care l-a jignit o calitate bună şi să-l picteze.
Ana, fetiţa cea roşcată, se plimba deseori prin curte cu frăţiorul ei mai mic.Mihai a văzut cît de mult îşi iubeşte Ana frăţiorul, îl îngrijeşte şi îl învaţă cu răbdare. Mihai a pictat-o pe ea împreună cu frăţiorul mai mic şi cînd Ana l-a supărat următoarea dată, a chemat-o încetişor şi cu zîmbetul pe buze i-a dăruit tabloul în ramă.
Fetiţa a luat desenul, l-a privit atent, a zîmbit şi a început să semene cu cea din tablou: o fetiţă frumoasă cu ochi albaştri şi păr roşcat. De atunci Ana şi Mihai sunt prieteni şi deseori discută cînd fetiţa iese la plimbare cu frăţiorul.
În curtea unde locuia Mihai era un bătrînel. El era foarte slab, mergea mereu cu o cîrjă şi întotdeauna înjura. Mihai a observat că lui îi plăcea să stea lîngă un stejar bătrîn şi era foarte deranjat de gălăgia pe care o făceau băieţii din curte. Tînărul pictor s-a gîndit că stejarul era şi mai vechi ca bătrînul şi îi cunoştea pînă şi rudele decedate. Bătrînul rămase singur şi uitîndu-se la stejar îşi amintea de toţi ai lui care au trăit cîndva şi pe care i-a iubit.
Mihai a desenat stejarul, l-a pus în ramă şi i l-a cadonat bătrînului. El a fost foarte bucuros, a pus tabloul pe masă şi atunci cînd timpul afară nu era prea frumos sau cînd era bolnav, se uita la stejar şi amintirile îi tot veneau şi veneau...
Mihai a făcut multe astfel de cadouri şi fiecare preţuia cadoul pentru că le reamintea despre ceva important din viaţa lor.
Treburile mergeau foarte bine şi la celălalt pictor – Alexei. Tablourile lui frumoase erau cumpărate de mulţi pentru a-şi înfrumuseţa casele sau oficiile. Însă atunci cînd schimbau mobila sau tapetele, scoteau şi tablourile de pe pereţi pentru că nu se asprtau cu noul decor al camerei.
Ce tablou ai dori să ai tu, prietene, tabloul lui Mihai sau Alexei?
1 Sam. 16:7
- Roadele. Ioan. 15: 1-8
Maxim împreună cu mama au plecat în grădină să strîngă roşiile. Mama îl urmărea atent pe fiul său. Nu prea avea dispoziţie. Nu demult ea a auzit cum vorbeau între ei colegii lui. Ei se lăudau că cresc repede însă Maxim rămîne cel mai mic de statură din clasă şi deseori este luat în rîs. Mama i-a zis:
- Maxim, îţi mai aduci aminte cum am sădit roşiile? Toate erau la fel. Uite acum, unele din ele sunt mai înalte, altele sunt chiar prea înalte, însă aceasta roşie e foarte micuţă. Ea nu a crescut aşa de repede ca celelalte. Te rog acum să atragi atenţia cîtă roadă are. Roadele ei sunt roşii, pline de suc.
- Nu înţeleg cum s-a putut întîmpla una ca asta?
- Înălţimea nu e principalul. Unele plante au folosit toată energia şi puterea la cresterea frunzelor, însă această plantă s-a concentrat la roadă. La fel şi oamenii, nu e necesar să fie numaidecît înalţi sau mari pentru ca să aducă roade, pentru a fi respectaţi şi iubiţi.
- Tu doar nu ştii cum e să fii cel mai josuţ din clasă! – a spus Maxim.
- Nu te îngrijora de înălţimea ta, - îl liniştea mama. – Dumnezeu ne-a creat diferiţi. Nu eşti înalt însă poţi fi un prieten credincios şi adevărat. Cel mai important este să aduci roade bune – să ajuţi oamenii, să-i respecţi pe cei în vîrstă, să-i susţii pe cei mai slabi, să dăruieşti tuturor bucurie şi dragoste. Ştii , Maxim, poate peste un an vei mai creşte şi vei deveni mai înalt ca prietenii tăi.
- Posibil, însă ma îndoiesc...
- Caracterul e mult mai important ca înălţimea, culoarea pielii, forma ochilor, iată de ce nu trebuie să te îngrijorezi. Mai bine gîndeşte-te ce ai putea face bun pentru oameni şi pentru Dumnezeu.
- Boala tainică. Gorohova G.A.
Trăia odată un om. Era un om obişnuit însă s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită: nu avea febră, nu îl durea gîtul, nu tuşea, nici stomacul nu îl durea. Boala aceasta se manifesta prin faptul că toate părţile corpului se comportau cum doreau: picioarele îl duceau acolo unde doreau, mîinile apucau ceea ce la plăcea, corpului îi plăcea să stea toată ziua în pat, ochii preferau să privească televizorul în fiecare zi, iar urechile ascultau o muzica veselă şi foarte gălăgioasă. Aşa şi trăia omul supunîndu-se dorinţelor corpului său. Odată picioarele i s-au plîns capului că au obosit şi sunt pline de răni.
Mîinile s-au plîns ca au slăbit, ochii au început să vadă mai rău, urechilea auzeau mai prost, corpul se plîngea că îl doare inima iar stomacul zicea că îi este greu să respire. A obosit capul de atîtea plîngeri şi a început să aibă dureri. A început să doară capul şi gînduri noi se năşteau...
Urechile au auzit cumva despre o carte minunată Biblia, care poate să-i ajute şi au început să le povestească tuturor părţilor corpului.
- A venit timpul să facem ceva împreună! – a zis hotărît capul.
Picioarele au alergat bucuroase după Biblie, mînile au luat-o, iar ochii au început să citească. Capul gîndea şi conducea cu tot corpul. Şi iata minune! Omul iarăşi a devenit el însuşi pentru că toate părţile corpului îl ascultau. Vă este interesant ce a citit omul în Biblia sa? 1 Cor. 3:16,17
Iată de ce s-a îmbolnăvit acel om, fiind că nu avea atitudinea faţă de corpul său ca faţă de templul Duhului Sînt ci doar îndeplinea dorinţele trupului său.
Ce scrie în Biblie despre tratarea unei astfel de boli?
Pentru fiecare dintre noi a fost plătit un preţ mare, viaţa lui Isus pe crucea de la Golgota.
1 Cor. 6:19,20
Dragi copii, dacă ve-ţi memora aceste cuvinte atunci nu vă veţi îmbolnăvi de această boală nici voi, nici cei cărora le-o ve-ţi povesti!
- 6. „Scumpă” Milana. Aliona Gheicher
O bătrînică a rugat-o pe Iulia să locuiască la ea pînă aceea va merge în alt oraş la nişte rude. Iulia, primind permisiunea mamei a aceptat.
În acea zi a venit la bătrînică mai devreme, pînă la începutul lecţiilor şcolare, pentru ca să nu întîrzie. Bunica Vera a întîlnit-o bucuroasă arătîndu-i ce şi unde se află, unde se află produsele, cum să ude florile, cum să îngrijească de apartament.
- Iulia, am uitat să-ţi zic să-mi hrăneşti ştrengăriţa. Iat-o
Iulia a văzut de după fotoliu mutrişoara curioasă a unei pisici.
- O cheamă Milana. Faceţi cunoştinţă, - a zis bunicuţa.
Ce pisică frumoasă! – s-a gîndit Iulia, privind-o. Avea o culoare frumoasă, însă cea mai frumoasă parte a corpului erau ochii ei, verzi, strălucitori şi foarte curioşi.
- Şi ce trebuie să fac pentru aceasta pisicuţă drăguţă?
- Totul este foarte simplu, a răspuns bunica, - s-o hrăneşti din această farfurioară şi să-i faci ordine în culcuş. Mîncarea ei e în frigider.
Cînd bunica a plecat, Iulia a mai trecut odată prin cameră şi a hotărît să mîngîe pisica. A luat pisica în braţe dar deodată a strigat – ghiarele şi dinţii ascuţiţi s-au prins în mîna ei.
„Vai de mine, draga mea!” – a zis Iulia
Aşa au început să trăiască, Iulia şi Milana. Fetiţa hrănea pisica, avea grijă de ea şi de fiecare dată încerca să o mîngîe dar era înţepată. Fetita nu a rezistat pînă la urma şi odată a lovit-o încetişor.
- Eu am grijă de tine şi tu te comporţi aşa! – o certa Iulia pe Milana
Seara înainte de somn Iulia a hotărît să-i spună lui Isus despre faptul că nu se înţelege cu pisica.
- Doamne, - a zis ea, - ce pisică insuportabilă are bunica Vera, de-ar veni mai repede. Deodată parcă cineva i-a şoptit:”Tu roagă-te pentru Milana!”
- Da sigur, n-am decît să mă rog pentru o pisică nesuferită, nu eu o înţep ci invers. Mă dor mîinile de la înţepături!
Vocea continua să-i zică:”Tu la fel o superi, roagă-te şi pentru tine să poţi fi mai răbdătoare cu ea”
În sfîrşi Iulia s-a gîdit că era şi vina ei, ea e atît de mare iar Milana cu mult mai mică ca ea.Posibil şi pisicăi i-a fost dureros să primească acele lovituri.
- Dragă Isus, a zis Iulia, - iartă-mă pentru că am jigit-o pe Milana, ajută-mă s-o iubesc. Ajută această pisicuţă să devină mai liniştită.
A doua zi Iulia, s-a întors de la şcoală uitînd de rugăciunea ei de ieri. Sa mirat mult cînd a văzut-o pe Milana în faţa uşii aşteptînd-o. A mieunat şi s-a aşezat la picioarele Iuliei.
Şi ştiţi ce s-a întîmplat apoi? Milana nu s-a schimbat mult, la fel nu venea în braţe şi era puţin sălbatică, însă Iulia nu se mai supăra pe ea. Nu încerca să ia pisica în braţe cînd aceea nu dorea. În casă a început să domnească pacea. Peste ceva timp Milana sa împrietenit atît de mult cu fetiţa încît îi permitea cîteodată să o mîngîe. Atunci cînd Iulia venea de la şcoală pisica o întîmpina cu un mieunat prietenesc.
Cînd bunica Vera s-a întors a rămas foarte mulţumită de ajutorul Iuliei. Iulia la fel era mulţumită doar Dumnezeu a ajutat-o să învingă mîndria şi să se roage iar rugăciunea a făcut imposibilul.
În Biblie Dumnezeu ne descoperă cum am putea căpăta mai mulţi prieteni. Dar voi ştiţi cum? E foarte simplu. Mai întîi de toate trebuie să fii foarte amabil cu ei, neapărat să te rogi pentru ei.
- 7. Puterea este în rugăciune
Aceasta a avut loc în timpul războiului. Tatăl era la război iar acasă a rămas mama cu un copilaş. Odata mama a trebuit să plece la piaţă după cumpărături de aceea era nevoită să-l poarte pe micuţ în braţe. Aşa făcea întotdeauna. De data aceasta însă avea de adus ceva foarte greu acasă. Cărucior nu aveau. Ea a înfăşat copilaşul, l-a pus pe pat şi s-a rugat: „Doamne păzeşte-mi te rog copilaşul!”. I-a poruncit cîinelui Trezor să-l îngrijească pe bebeluş şi a fugit repede la piaţă. Piaţa nu era departe şi mama spera să se reîntoarca repede, pînă copilaşul se va trezi. Nu reuşise bine să facă cumpărăturile şi de odată s-a auzit vuietul avioanelor. Avioanele inamicilor zburau asupra localităţii şi aruncau bombe peste tot. Toţi oamenii căutau să se ascundă însă mama a fugit acasă.
Încă de departe a zărit că arde magazinul unde se vindea pîine care era lîngă casa ei. Femeia a strigat: „Doamne, salvează-mi copilul! Doamne , salvează-l!” Toate ferestrele casei lor erau sparte iar pătuţul copilului e chiar lîngă geam! În grabă a deschis uşa, a intrat în cameră şi a încremenit...în pătuţul copilului era o bucată mare de sticlă şi mult gunoi iar feciorul nu era nicăieri! Unde era copilaşul? S-a uitat prin părţi, sub masă...iar acolo, pe podea dormea liniştit copilaşul ei învelit în plapuma lui iar alături era cîinele Trezor care îl ocrotea. Mama a început să-i sărute pe ambii. – „Mulţumesc Doamne! Slavă Ţie că l-ai păzit pe copilaşul meu şi i-ai dat înţelepciune cîinelui nostru să-l apere!”
- 8. Pe bancă
Pe banca din parc stătea un bătrînel singuratic. Alături s-au aşezat să se odihnească mama cu fetiţa ei micuţă. Bătrînelul i-a dat fetiţei o ciocolată. Fetiţa educată i-a mulţumit îndată. Bătrînul s-a înteresat:
- Ce cuvînt mi-ai zis tu? Fetiţa s-a gîndit că bunelul nu a auzit-o şi a repetat:
- Mulţumesc!
Însă bătrînelul a întrebat din nou:
- Ce înseamnă cuvîntul pe care mi l-ai zis? Fetiţa a strîns din umeri:
- Aşa m-a învîţat mama şi tata.
- Foarte bine draga mea, dar înţelegi tu ce înseamnă cuvintele astea?
Aici mama explică:
- Fiica mea va mulţumit pentru ciocolată, aşa fac toţi oamenii educaţi.
- Da, da desigur, însă cuvîntul acesta e deosebit, nu este doar mulţumire. Mai demult aceaste cuvinte însemnau : „Să te salveze Dumnezeu”. Tu mi-ai făcut un bine şi eu Îl rog pe Dumnezeu să te salveze pentru viaţa veşnică. Mai apoi oamenii au inceput să-L uite pe Dumnezeu şi a rămas doar cuvîntul „mulţumesc”.
- Oamenii deseori uită de Dumnezeu, trăiesc cum doresc, dar aşa poate veni repede sfîrşitul. Iată de ce cei care nu uită de Dumnezeu se roagă pentru prietenii lor. Atunci cînd oamenii spun cuvinte fără să le înţeleagă sensul în rugăciune, aceasta nu este rugăciune ci altceva. Nu-i aşa?
Bătrînul s-a aplecat la ascultătoarele lui şi a zis:
- Să mă iertaţi vă rog. V-am încurcat de tot dar tare aşi fi dorit ca un suflet atît de curat ca fiica voastră să se roage pentru mine.
Bătrînelul s-a ridicat cu greu de pe bancă, şi-a luat cîrja şi sa îndreptat pe aleea singuratică.
- Să vă salveze Dumnezeu, - i-a zis fetiţa în urmă.
- 9. Căţeluşul cel amabil
De ce atunci cînd oamenii se întîlnesc îşi strîng mîinile? Acum avem tancuri, pistoale şi bombe, iar mai demult oamenii luptau cu pietre şi crengi. Dacă se întîlneau oameni paşnici atunci ei îşi arătau palma interlocutorului: priveşte, nu am nimic în mînă. Celălalt desfăcea palma la fel ca semn că el la fel nu are nimic în palmă. Ei se bucurau ca pericolul a trecut şi îşi srîngeau mîinile.
Victor şi Iurie locuiau într-un bloc. Odată s-au certat atît de tare încît atunci cînd se întîlneau faceau impresia că nici măcar nu se cunosc. Baieţii nici macar nu-şi mai aminteau de la ce s-au certat dar nimeni nu dorea să ceară iertare primul. Afară era un timp minunat iar soarele te chema cu atîta dor să ieşi puţin la joacă. Dar nu te vei juca de unul singur. Şi şedeau foştii prieteni acasă de parcă ar fi condamnaţi. Mîndria i-a legat cu lanţuri puternice, mai ales pe Victor. I se părea că dacă ar cere iertare primul îi va cădea coroana de pe cap. Desigur că o aşa coroană nu exista dar el întotdeauna se temea să nu fie ca toţi copiii. Fie ca toţi să se gîndească că el este un prinţ adevărat. Îi părea rău de prietenia stricată dar mai mult îi părea rău de coroana din cap. Iurie însă se îngrijora mult şi de fiecare dată cînd îl vedea pe Victor pregătea mîna pentru a-şi cere iertare. Dar văzînd nasul ridicat al lui Victor, se întorcea prefăcîndu-se că se închee la un nasture. Zilele vacanţei au trecut repede, iar mîndria nu a dispărut. În curînd cerul s-a umplut de nori, s-au pornit ploile şi a venit frigul. Era frig şi în sufletul băieţilor.
Părinţii lui Victor fiind îngrijoraţi că Victor nu ieşea afară deloc, i-au cumpărat un cîine.S-au gîndit că nu doar va merge la plimbare cu el ci va face cunoştinţă cu cineva dacă totuşi cu Iurie nu se mai împacă. Cîinele s-a dovedit a fi rau şi nu permitea nimănui să se apropie de Victor.
Părinţii lui Iurie, văzînd că ai lui Victor i-au cumpărat un cîine, s-au gîndit să-i cumpere şi ei un căţeluş fiului lor. Cîinele era din contra bun, flutura din codiţă tuturor şi se împrietenea cu toţi.
Odată Victor cu cîinele lui rău s-au întîlnit cu Iurie şi cîinele lui vesel. Băieţii încercau să despartă cîinii însă în zadar, cîinele lui Victor a hotărît să facă cunoştinţă cu al lui Iurie. Căţeluşul lui Iurie atîta şi aştepta. Au început să se joace, lanţurile cîinilor s-au împletit iar băieţii s-au trezit alături. Aici chiar şi Victor a trebuit să-l observe pe prietenul său, mai ales că acela primul i-a zis:
- Salut!
În acel moment a simţit cum coroana i-a căzut de pe cap şi foarte încet a şoptit:
- Salut.
Au tăcut un pic, iar apoi au început să vorbească despre căţeluşii lor preferaţi. Toate încetişor se întorceau la locul lor. Cîinii s-au împrietenit într-o clipă şi nu doreau să se despartă. Băieţii s-au înţeles să se plimbe împreună iar atunci cînd îşi luau rămas bun chiar îşi strîngeau mîinile. În inimioarele lor s-a luminat şi a devenit mai vesel.
- 10. Cum John a cîştigat o Biblie
Micul John, un băieţel de şase ani a fost trimis de mama să cumpere săpun. John a strîns în pumn bine banii şi s-a îndreptat către magazin.
- Doamnă, daţi-mi vă rog două săpunuri, - a cerut John şi s-a ridicat în vîrful degetelor să ajungă la tejghea.
A văzut alături de cîntar o carte mare şi groasă. Vînzătoarea a vrut să rupă o foaie în care sa-I pună băiatului săpunul însă John a oprit-o:
- Doamnă, această carte e Biblia!
- Ei şi ce?
- Este Biblia!- a repetat John- Doriţi să o rupeţi?
- Nu vreau s-o rup ci doar să iau ceva foi pentru ca să pun acolo săpunul.
- Dar e Biblia!
- Băiete, mi-e indiferent ce fel de carte e aceasta, - s-a uitat supărată vînzătoarea la baiat. – Am cumpărat-o special pentru lucru.
- În Biblie?!- a întrebat încă şi mai mirat John- Dacă această carte ar fi fost a mea nu rupeam nici o foaie din ea! – A privit iarăşi cartea şi a zis: - Cît de mult doresc să am o Biblie! Doamnă, puteţi să-mi vindeţi această carte?
Vînzătoarea a stat un pic pe gînduri.
- Dacă vei plăti atît cît am dat pe ea atunci ţi-o vînd! – a zis ea în sfîrşit.
- Voi cere bani de la mama! – s-a bucurat John şi înşfăcînd săpunul a alergat acasă din toate puterile. Nu i-a putut explica mamei de la început ce dorea.
- Pentru ce ai nevoie de bani? – nu înţelegea ea.
- Să cumpăr o Biblie! Vînzătoare dorea să o rupă!
- Fiule nu avem bani. Tare aşi dori să avem o Biblie, dar înţelegi, nu avem banii necesari.
- Descurajat, John s-a uitat la mama sa şi a început să plîngă.
- Doamna va rupe Biblia!
A mers iarăşi la magazin. Ruşinos s-a apropiat de masa vînzătoarei şi privind-o în ochia i-a zis:
- Doamnă, mama nu are bani dar Dumneavoastre nu rupaţi Biblia oricum, în ea e scris despre Isus...
Femeii i-a plăcut băieţaşul sincer şi s-a uitat gingaş în ochii lui trişti.
- Îţi voi da cartea dacă îmi vei aduce atîta hîrtie cît cîntăreşte ea.
Mai întîi de toate John s-a pierdut un pic cu firea, apoi a zis:
- Acuş voi aduce hîrtia!
Peste cîteva minute era acasă.
- Mama! Mama! Vînzătoarea mi-a zis că pot să-i aduc atîta hîrie cît cîntăreşte Biblia şi mi-o dă!- a zis el pe o singură respiraţie.
Mama a adunat toată hîrtia pe care a găsit-o în casă dar era puţină. Atunci John a mers să ceară la vecini. În curînd s-a întors cu multă hîrtie. Aranjînd toată hîrtia împreună John a mers la magazin.
- Iată! – a spus el solemn si i-a dat vînzătoarei toată hîrtia.
- Acuş o vom cîntări, - i-a răspuns vînzătoarea şi a pus într-o parte a cîntarului hîrtia iar în cealaltă Biblia.
Ţinîndu-şi respiraţia John privea la acele cîntarului. Ele s-au mişcat repede şi s-au oprit tocmai la sfîrşit. Partea cu hîrtiile s-a aplecat de tot.
- Acum această carte e a ta! – i-a zîmbit vînzătoarea scoţînd cartea de pe cîntar.
- Biblia mea! – a strigat fericit John. – Biblia mea!
A strîns cu ambele mîini cartea şi a fugit acasă.
- 11. Îngheţata
Dumitru de cinci ani avea o bunică. Ea îşi iubea enorm nepotul. Bunica locuia în alt oraş şi atunci cînd vinea la ei aducea daruri. Odată, cînd pleca, i-a dat lui Dumitru 20 lei pentru îngheţată. Dumitru s-a bucurat mult. În magazin a cumpărat îngheţata lui preferată cu ciocolată! Costa 20 de lei. Odată, cînd bunica a venit din nou, Dumitru iarăşi avea 20 de lei. I-a arătat cu bucurie banii mamei. Mama i-a zis: „Bunica te iubeşte, iată de ce îţi dă banii ei. Domnul nostru spune: „Dacă mă iubiţi, aduceţi-mi zecimile voastre, iar eu o voi da celor care au nevoie”. Ştiu că îl iubeşti pe Dumnezeu şi ar fi bine ca din aceşti 20 de lei să-i dai lui Isus 2 lei. E destul”. Dumitru a ascultat atent, s-a gîndit un pic apoi a zis: Dacă dau 2 lei nu voi putea să-mi cumpăr îngheţata preferată!
- Poţi cumpăra o altfel de îngheţată – a zis mama.
- Nu, mămică, îmi place mult această îngheţată!
Dumnezeu promite că omul care îi dă lui Dumnezeu a zecea parte, primeşte binecuvîntări de la Tatăl şi îi este mai uşor. El propune ca acest lucru să-l încerce fiecare om!
Dumitru a mers la joacă însă tot timpul se gîndea la acei 2 lei şi la îngheţată. Peste ceva timp avenit acasă şi i-a zis mamei:
- Bine, hai să schimbăm banii, 2 lei îi dau lui Isus iar de restul îmi iau îngheţată. Vreau să verific cum binecuvitează Dumnezeu şi le schimbă pe toate în mai bine! Poate că altă îngheţată e la fel de gustoasă? Vreau să văd cum binecuvintează Dumnezeu.
- Dumitru a luat acei 18 lei şi a mers la magazin. Acolo era un rînd foarte mare şi a fost nevoit să aştepte mai mult. În sfîrşit a întins banii şi a cerut o îngheţată. Vînzătoarea s-a uitat la el şi a zis:”Ai aşteptat atît de mult, cred că ai obosit deja! O să-ţi dau 2 îngheţate cu ciocolată, sunt un pic şifonate din cauza transportării însă asta nu le face mai puţin gustoase”. Dumitru s-a mirat mult. Vînzătoarea i-a întins două îngheţate, preferatele lui îngeţate cu ciocolată. Asta da întîmplare!!!
De îndată ce a ajuns acasă, a pus acele 2 îngheţate pe masă şi i-a povestit mamei istoria minunată care i s-a întîmplat. Împreună au plecat genunchii şi I-au zis mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ştie să mire şi să bucure! Acum Dumitru ştie că Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunile faţă de cei care ascultă cuvîntul Său.
- 12. Povestea vrăbiuţei. Gorohova G.A.
O vrăbiuţă mică tocmai învăţase să zboare. Cît era de minunat: zbura sus-sus, plana prin albastrul cerului şi cădea jos ca piatra. O frumuseţe nedescrisă, libertate- vrăbiuţa cînta de fericire!
Zburînd aşa în sus şi în jos, tînăra vrăbiuţă nu a observat cum dintr-un avînt zburase prin uşa deschisă a unei case. Frica a cuprins vrăbiuţa: oare unde sunt?! Vrăbiuţa zbura într-o parte, apoi în alta, din viteză se lovea în perete, în sticla de la geam, în rafturile cu cărţi, cu toată speranţa se îndrepta spre pod, cădea la podea- peste tot erau obstacole! Inimioara de vrăbiuţă bătea puternic în piept, cu pliscul încerca să strige ceva, peste tot eru pene.
Deodata prin uşă a intrat un băieţel pe nume Dumitru şi a încremenit în prag, uimit de cele văzute. Inimoara i-a tresărit la vederea puiului pierdut.
Dumitru a întins mîna deschizînd de tot palma şi invitînd vrăbiuţa să se aşeze pe ea, dar vrăbiuţa de frică s-a agitat şi mai mult.
- Sărmana! – s-a gîdit băiatul, - eu pot atît de uşor şi repede să-ţi reîntorc libertatea!
Dumitru a început să fluiere încetişor chemând vrăbiuţa însă fiinţa micuţă de frică, ne avînd încredere în om din putere se lovea în geam. Iarăşi peretele, iarăşi obstacole! Vrăbiuţa s-a acuns într-un colţ al camerei şi a rămas acolo nemişcată şi singură.
Dumitru a chemat părinţii în ajutor. După ce s-au gîndit mai mult timp ce să facă au hotărît să coboare draperiile pentru a întuneca camera, iar uşa au lăsat-o deschisă. În cameră s-a făcut întuneric iar vrăbiuţa văzînd unica sursă de lumină sa îndreptat într-acolo şi în sfîrşit se afla la libertate. Ea zbura, făcea cercuri sus şi ciripea. Împreună cu ea ciripeau tare părinţii şi prietenii ei bucurînduse de salvarea celei fără experinţă!
Atunci cînd oamenii ajung în necaz, Dumnezeu permite cîteodată să devină în jur întunerec şi aşa mai bine desluşim locul luminos pe care ni-l oferă El.
„Dumnezeu ne întinde mîna în necaz
Iar noi dorim să mergem pe altă cale
Atunci ne înconjoară cu întunerec
Şi lasă doar o ieşire,
Şi aşteaptă să mergem spre lumina Lui!”
- 13. După povestea lui Tolstoi “Trei fii”. Gorohova G.A.
Un tată avea trei fii. A trecut timpul şi tatăl i-a pregătit fiului mai mare o parte din avere: pămînt, animale, casa. Şi i-a zis tatăl fiului mai mare: „Trăieşte ca şi mine şi îţi va merge bine!” S-a gîndit fiul mai mare şi a hotărît: „Tatăl trăieşte bine, şi casa îi este plină de oaspeţi, Voi trăi şi eu pentru plăcerea mea!” Sa veselit şi sa tot bucurat cu prietenii fiul mai mare, a irosit repede toată averea, a devenit sărac şi a început să-l certe pe tatăl său că i-a dat o parte prea mică din avere.
Peste un timp tatăl i-a oferit averea meritată şi celui mijlociu: pămînt, animale şi casă. Şi i-a zis tatăl feciorului mijlociu: „Trăieşte ca şi mine şi îţi va merge bine!” Primindu-şi partea, fiul mijlociu s-a gîndit: „Nu, eu nu-mi voi risipi averea ca fratele meu mai mare – eu voi lucra şi voi aduna ca şi tatăl meu!” Şi a început să lucreze fiul mai mare de dimineaţă pînă seara, tot aduna şi aduna. Însă nu-i mergeau lucrurile bine: ba era secetă, ba animalele se îmbolnăveau, ba casa ardea. Sătul de lucru a început şi el să-l certe pe tatăl său că i-a dat partea cea mai rea din avere.
A mai trecut ceva timp şi iată că a venit timpul ca tatăl să-i dea partea lui şi celui mai mic: pămînt, animale, casă. Şi i-a zis tatăl mezinului: „Trăieşte ca şi mine şi îţi va merge bine!” Mezinul a început să-şi amintească despre viaţa lui în casa tatălui: de cînd se ţine minte tatăl îi iubea nespus pe toţi trei, îi învăţa de toate, îi hrănea şi le dăruia cadouri. În casa tatălui era bucurie şi fericire! Toţi care veneau aici primeau ateţie şi grijă, nici unui om în necaz nu-i refuza. „Nu ma voi duce nicăieri din casa tatălui, şi pe fraţii mei tot aici îi voi aduce şi voi avea grijă de ei pentru ca să nu le lipsească nimic. Vom trăi iarăşi fericiţi ca mai înainte!” – a hotărît fiul cel mic. Atunci cînd a vrut să înceapă să pună în acţiune acest gînd tatăl a zîmbit şi i-a zis: „Da, fiule, aşa va fi corect, să trăim toţi împreună şi să facem oamenilor bine!”
Dragi copii, Tatăl nostru ceresc ne-a dăruit fiecăruia viaţa. Nu ştiu de ce încercăm s-o trăim aşa cum ne place noua, pentru plăcerea noastră, fără Dumnezeu. Unii pleacă ca fiul cel mare şi trăiesc în plăceri ne atrăgînd atenţia la nimic şi nimeni din jur, dar rămîni săraci şi singuri. Alţii cred că vor putea trăi singuri mulţumită muncii şi minţii lor ca şi fiul cel mijlociu. Foarte repede renunţă, se îmbolnăvesc şi mor devreme. Există însă şi oameni ca fiul cel mic, ei rămîn cu Isus toată viaţa lor şi sunt fericiţi!
Tatăl nostru ceresc vrea să ne vadă pe toţi ca membri ai familiei Sale mari. Ne iubeşte atît de mult pe fiecare, ca a dat pentru noi la moarte pe fiul Său Isus Hristos. Toţi acei care primesc cu credinţă şi mulţumire darul mîntuirii devin membri ai familiei lui Dumnezeu şi aici pe pămînt, şi acolo sus în Împărăţia Cerească.
